De-a lungul timpului, sub influenţa transformărilor socio-economice şi a dezvoltării învăţământului, organizarea cercetării ştiinţifice agronomice şi a vieţii academice a parcurs diferite forme de structurare instituţională.
În anul 1886 a fost înfiinţată Staţiunea Centrală Agronomică, care ulterior a fost înglobată ca secţie în Institutul de Cercetări Agronomice al României, în anul 1927.
În această perioadă de sfârşit a secolului XIX şi început de secol nou îşi înscriu numele mari deschizători de drumuri în procesul de organizare a învăţământului agricol şi a activităţii de cercetare agricolă, Ion Ionescu de la Brad, autorul primului manual de agricultură şi zootehnie (1871), Petre S. Aurelian, Constantin Sandu-Aldea, Vlad Cârnu-Munteanu, G. Munteanu-Murgoci, Nicolae Filip, George Maior, C. Vasilescu, Carol Davila, Ion Athanasiu, Paul Riegler, Ioan Poienaru, Ioan Ştefan Furtună, V. Lucaci ş.a.
În anul 1895 ia fiinţă şi Institutul de Cercetări Veterinare – Pasteur, a cărui perenitate poate fi trasată de-a lungul timpului, până în zilele noastre.
În acelaşi an se organizează Institutului Zootehnic pe lângă Catedra de Zootehnie a Şcolii Superioare de Medicină Veterinară, iar în anul 1926 se înfiinţează Institutul Naţional Zootehnic, care în 1949 devine Institutul de Cercetări Zootehnice (ICZ) care avea în subordine staţiuni de cercetare ştiinţifică cu activitate mixtă, respectiv desfăşurarea cercetării pe mai multe specii din zootehnie în aceeași unitate (Bonţida, Pădureni, Runcu, Ruşeţu, Popăuţi, Palas, Dulbanu, Mărculeşti etc.).
În anul 1927 se înfiinţează Institutul de Cercetări Agronomice al României (ICAR) cu o reţea de staţiuni experimentale zonale, prin Înaltul Decret Regal nr.1205/04.05.1927, în care se prevăd obiectivele, atribuţiile şi patrimoniul acestuia.
I.C.A.R. a fost compus din următoarele secțiuni:
A) Secțiunea de fitogenetică și fitotehnie,
B) Secțiunea de chimie, microbiologie și fizică agricolă;
C) Secțiunea de fitopatologie, entomologie și parazitologie agricolă;
D) Secțiunea de creșterea animalelor necesare agriculturii;
E) Secțiunea de mașini, îmbunătățiri funciare și construcții rurale:
F) Secțiunea de economie rurală.
În anul 1932, legea se completează, stabilindu-se secţiile ce compun institutul, scopul acestora, obiectivele, precum şi înfiinţarea, în diferite regiuni ale ţării, a staţiunilor agronomice, viticole, horticole, sericicole, agricole şi a unor staţiuni speciale pentru ameliorarea plantelor. Totodată, în această lege, la art. 9, se prevedeau şi suprafeţele de teren cu care se dota institutul, cu specificarea expresă:
„Toate terenurile, toate clădirile şi întreg inventarul aflate azi în folosinţa Institutului, a staţiunilor şi laboratoarelor ce depind de el, trec în deplina proprietate a Institutului de Cercetări Agronomice. Terenurile şi clădirile Institutului sunt inalienabile şi nu se vor putea înstrăina nici în total, nici în parte”.
Potrivit legii, I.C.A.R. înfiinţează staţiuni în diferite regiuni ale ţării cu scopul de a executa cercetare ştiinţifică şi de a aplica rezultatele obţinute, de îndrumare a cultivatorilor din regiunile respective, de aplicare a legilor speciale referitoare la controlul seminţelor, la folosirea insecto-fungicidelor şi examinarea produselor agricole. Programul de lucru al staţiunilor era stabilit de Consiliul institutului, iar coordonarea activităţii se realiza prin şefii secţiilor ştiinţifice delegaţi în acest sens.
În anii care urmează, I.C.A.R. îşi amplifică reţeaua de staţiuni zonale, astfel încât, în anul 1944, aceasta se compunea din 20 staţiuni, repartizate în teritoriul ţării astfel: în Oltenia: Staţiunea Experimentală Agricolă Deveselu, Staţiunea Experimentală Agricolă Studina, Staţiunea Experimentală de Viticultură şi Oenologie Drăgăşani, Staţiunea Experimentală Strehaia, Staţiunea Experimentală Filiaşi (Tâmbureşti); în Muntenia: Staţiunea Experimentală Hidraulică Pitaru-Dâmbovița, Staţiunea Experimentală Agricolă a Bărăganului, Staţiunea Experimentală Agricolă Nicolae Filipescu (Moara Domnească), Staţiunea Sericicolă Cislău, Staţiunea Sericicolă Cazaci; în Dobrogea: Staţiunea Experimentală Agricolă Murfatlar, Staţiunea Experimentală Agricolă Valu lui Traian; în Banat: Staţiunea Experimentală Agricolă Cenad, Staţiunea Experimentală Orşova; în Transilvania: Staţiunea de Ameliorarea Plantelor Cluj, Staţiunea Experimentală Agricolă Câmpia Turzii; în Moldova: Staţiunea de Ameliorarea Plantelor Iaşi, Staţiunea Experimentală Agricolă Tg. Frumos, Staţiunea Experimentală Agricolă Fălticeni, Staţiunea Oenologică Odobeşti-Putna.
Consecvent principiului că „Ştiinţa agronomică nu este ştiinţa culturii plantelor, ci este ştiinţa întreprinderii agricole de punere în valoare şi organizare a factorilor de producţie: sol, plantă, animal, pentru a se asigura maximum de beneficii şi că în interesul ştiinţei agricole este necesară o specializare în diferite ramuri de producţie, inclusiv în zootehnie",
Un moment important din istoria cercetării agricole româneşti îl constituie înfiinţarea Academiei de Agricultură din România, în urma Adunării Generale din 22 Mai 1941 a Societăţii Naţionale de Agricultură, la iniţiativa fostului Ministru al Agriculturii şi Domeniilor, Constantin Garoflid, sprijinit de I. Sichitiu, ministrul de atunci al Agriculturii şi Domeniilor.
Astfel, prin Decretul - Lege nr. 229, din 13 august 1941, a luat fiinţă Academia de Agricultură din România, care stabileşte că ”scopul Academiei de Agricultură este de a contribui la progresul cercetărilor ştiinţifice în domeniul agriculturii, în sensul ei cel mai larg, şi de a dezvolta în ţara noastră cercetările în această direcţie prin coordonarea şi cooperarea activităţii ştiinţifice româneşti şi adunarea documentării necesare pentru folosinţa agriculturii practice de pe tot cuprinsul ţării.”